De ce ne căsătorim?

De ce ne căsătorim?

Au trecut mai bine de cinci ani de la marele pas. Și încă ne întrebăm amândoi de ce am făcut-o. Nici acum nu avem răspuns. Pur și simplu așa am simțit. S-a schimbat ceva? Nu prea. Avem mai multă încredere unul în altul ca înainte? Fluturii din stomac fâlfâie mai abitir? Nici vorbă. Ziua și noaptea de atunci au trecut parcă în cinci minute, după mai bine de un an de organizare. Ce să mai spun că tortul și biserica au fost schimbate cu câteva zile înainte?

Cum nu m-am visat mireasă niciodată, nunta nu a fost un vis de toamnă  împlinit, o adiere mirifică de suflet, o îmbrațișare a spiritelor noastre ludice și alte asemenea descrieri de poeți ratați, ci doar o petrecere pentru a marca o nouă etapă. Dacă mă uit azi în urmă, văd prea multă osteneală pentru o seară. Cu mintea de acum sunt convinsă că aș fi ales un sejur prelungit într-o țară exotică.

Mă uit în jur și văd din ce în ce mai mulți prieteni care divorțează, din ce în ce mai mulți oameni care se schimbă brusc după alunecarea șaibei pe deget. Bărbați care aruncă la gunoi o mâncare nu departe de perfecțiune, în urlete cu dumnezei, hristoși, cruci și mai ales morți. Văd indivizi care își iau pur și simplu tălpășița sau relații care au ținut mai bine de un deceniu și s-au destrămat la câteva luni după marea noapte. Oameni care văd în hârtiile de la starea civilă un act de proprietate cu valoare absolută, o garanție că orice boacăne ar face, jumătatea semnatară va trece cu vederea.

O bună prietenă a avut la un moment dat un gagiu, prin facultate, omul deja dormind la ea de ceva vreme, părinții  prezentați cu emoție, totul bine și frumos. Ei bine, într-o dimineață i-a spus galeș, ca în orice altă dimineață de luni până vineri: „te pup, mă duc la serviciu”. Nu s-a mai întors și nici de găsit n-a mai fost. Deh, pățăști. Și de-astea se întâmplă mai ales în căsnicii, unde inșii se mai satură de aceeași ciorbiță călâie de (sub?!) burtă și aceleași sarmale sleite.

Sunt întru totul convinsă că mentalitatea e de vină, acest Scaraoschi al societății noastre. Avem în față, încă de mici, tabloul unei vieți perfecte. În primul rând, trebuie musai să ai doi copii, băiat și fată. Dacă-s de același fel, păzea! Ori ai sausage fest, ori ești bătut ritmic cu milă pe spate. Dacă-s trei, suprapopulezi planeta. Dacă-s și mai mulți, ești bănuit deja că îi faci pentru alocație.

În al doilea rând, să ai o casă. Imaginea a trecut de la modesta clădire fără etaj cu un mic spațiu destinat adoratului grătar, la vila cu cel puțin un etaj și mansardă. Nu contează că îți țâțâie fundul lună de lună după ce mergi la bancă. Cât privește meseria pe care o ai, ferească Sfântu’ Duh să te ocupi cu altceva decât trainicul program de la 9 la 5. Salariul și lichidarea, deși mici, te poți baza pe ele. Dacă ai de gând să faci ceva pe cont propriu, ori ești un patron nemernic și abuziv (dacă îți merge), ori ești un lache fără de job care n-are o chiflă în stomac (dacă îți merge mai greu spre deloc).

Poate dacă mai mulți dintre noi am face ce simțim, s-ar mai reduce nițel nivelul de frustrare. Iese, nu iese, măcar ai încercat. Nimic nu doboară un om mai repede decât cei trei de R: rutina, resemnarea, regretul. Și ca să „vă râdeți”, iată două instantanee cu noi doi în ziua cea mare, comori rarisime găsite în noianul de zâmbete. După cum vă spuneam, două spirite curate, pure, două zâmbete angelice unite de sfânta taină a căsătoriei. 😀