fericire ganduri

Suntem oare nişte trişti?

23 mai 2012

Mi-a rămas mult timp în minte un spot împotriva violenţei asupra copiilor. Un copil, pe măsură ce creştea, trecea printr-un fel de tunel în care încasa pumni şi picioare, pentru ca la final să se aşeze calm printre torţionarii săi. Şi mai bag o amintire, înainte să vă plictisesc de tot.fericirea e de cacat

Când am mers pentru prima dată cu metroul, m-a şocat tristeţea oamenilor ce şedeau ca nişte amibe pe scaune, privind în gol, de parcă simplul fapt de a fi în viaţă e o sentinţă dură cu care nu poţi decât să te resemnezi. N-am crezut că pot intra în rândul lor, dar mi se pare că încep să o fac. Uşor, uşor, aproape insesizabil aş zice.

Acum vreo doi ani, de exemplu, de fiecare dată când trebuia să înfrunt feţele pleoştite de zombie putrezi pe dinăuntru, zâmbeam ca tembela. Numai aşa, de-a naibii! Şoc şi groază, nedumerire, dar mai ales feţe care sugerau fără menajamente că aş fi nebună, văzând în jur doar oiţe cu părul îndreptat şi şuviţe roz. Poate eram. Acum sunt ca ei. Mă aşez cuminte în şir şi îmi iau faţa plictisită, niţel nervoasă, punctându-mi noua personalitate prin priviri dese către ceasul de pe telefon.

Da, sunt în şirul torţionarilor, al oamenilor care îţi strică ziua încă de la prima oră. Zâmbesc însă în interior, cu teama copilărească de a nu mă da de gol. Fericirea nu e doar desuetă, ci se pare că a devenit de-a dreptul ridicolă.

sursa foto

You Might Also Like

8 Comments

  • Reply Florea Cristian 23 mai 2012 at 17:36

    De-aia m-am hotărât eu să organizez „Focşaniul zâmbitor”, pentru că văd foarte mulţi oameni trişti în Focşani. Dar sunt sigur că în Bucureşti e mult mai rău de-atât.

    • Reply Iulia 23 mai 2012 at 17:38

      Da, clar! Tata a rămas mască atunci când a făcut o scurtă plimbare cu metroul acum câţiva ani. I s-a părut că viaţa e mult mai grea aici. Dar mai apoi l-am dus o tură prin parc şi i-a trecut 🙂

  • Reply Dorin 24 mai 2012 at 5:36

    Eu am facut un alt experiment al tristetii. M-am plimbat pe strada incercand sa identific fete zambitoare. Eram gata sa renunt dupa primul km. Eram obosit de oameni garboviti, cautand in caldaram „DRUMUL”. Pentru ca nu stiu unde duce drumul, nici cel spre piata nici cel spre munca m-am hotarat sa ma opresc si sa zambesc. Sa continuu doar atunci cand imi zambeste cineva. Si am asteptat. Am asteptat…Mai aveam putin si scoteam limba la copii sa-mi zambesca. Si „drumul” a fost deschis. poate nu e mult, dar sunt fericit si mai bogat cu un zambet. Felicitari Cristian pentru initiativa, desi nu ti-am rupt niciun zambet (din ratiuni ecologiste ;))

    • Reply Iulia 24 mai 2012 at 7:00

      După cum ţi-am scris şi pe Facebook, depinde de noi să schimbăm lucrurile, chiar dacă e poate prea puţin.

  • Reply Tudor 24 mai 2012 at 6:42

    Mi-as dori ca toti oamenii sa zambeasca, dar stiu ca e imposibil. Unii sunt tristi din cauza greutatilor vietii, altii sunt tristi pentru ca nu stiu ca se poate si altfel. De ce ai devenit ca ei? Din cauza lor sau din cauza ta? Eu imi apar veselia si nevoile si neamul 🙂 Nu permit nimanui sa injure la mine in casa si ador compania celor care imi impartasec veselia.

    • Reply Iulia 24 mai 2012 at 7:01

      Da, nu e nimic mai placut decat sa ai in jur persoane pozitive, parca simti deja ca ziua iti e mai buna 🙂

  • Reply căpcă1 24 mai 2012 at 9:35

    eu, când sunt vesel, mă aşez, cuminte, undeva şi-aştept să-mi treacă!
    nu am curaj să râd, că poa’ că zice lumea că m-am dilit !

    • Reply Iulia 24 mai 2012 at 16:49

      :))))))))) Niţel diliu eşti, aş spune eu. Nu-i bai, e un lucru bun. Ar fi o mare plictiseala dacă am fi cu toţii serioşi.

    Dă-i un răspuns lui Tudor Cancel Reply