Cred că am descoperit un nou secret al vieţii veşnice: acceptarea faptului că oamenii rămân la fel, indiferent ce obstacole le ies în cale sau ce oameni întânesc.
Da, poate îţi zâmbesc sincer într-o dimineaţă însorită, făcându-ţi zeci de promisiuni că vor fi altfel, deşi ştiu în adâncul lor că mint. Sau poate mai la suprafaţă. Oricum, minciuna e minciună. Mică, inocentă sau albă, aşa cum le place americanilor să spună. Scârba pe care ţi-o dă, odată descoperită, e asemeni unui fir gros de păr găsit în mâncare tocmai atunci când mureai de foame.
Eu îmi ştiu şi îmi îmbrăţişez defectele, asemeni unui câine bătrân care a obosit să mai dea din coadă, pentru că oricum ştie că va primi de mâncare. Nici măcar nu mai încerc să mă schimb decât în mică măsură, că aşa e în firea omului. Chiar şi noi visăm la o schimbare în noi. Să fim mai eficienţi, să ne sunăm mai des prietenii şi să socializăm aşa cum trebuie. La o bere cu un pufos strat de spumă, savurată la terasă în serile răcoroase, nu pe Facebook sau Twitter. Să nu îi tratăm pe cei pe care într-adevăr îi iubim ca pe străini, în timp ce oamenii pentru care suntem ca o muscă pe parbriz, să ne ocupe tot timpul şi toată energia.
5 Comments
Ciudat c-ai scris despre asta tocmai acum. Vorba din titlu o tot spun de câteva zile-ncoace. Nimeni nu vrea s-audă, dau din mână aşa şi zic „ee, laasă!”
Las’ ca merge asa; e vorba noastra preferata 🙂
Ai mare dreptate. Am trait o revelatie ieri ca degeaba imi bat capul sperand la schimbari, chiar si la mine. Si asta nu e neaparat un lucru rau, ci o chestie care ma ajuta sa fiu mai impacata cu mine si sa fac mai multe lucruri in timpul inainte pierdut cu oamenii si schimbarile si altele…
Exact, iti aduce multa liniste concluzia asta, chiar daca suna brutal.
E adevarat ca nu ne schimbam, mai degraba devenim tot mai mult noi insine. Asta cred eu despre mine, ca las in urma tot mai multe incercari de a fi eu, purtand in prezent doar reusitele. In fata, desigur, asteptandu-ma mereu alte incercari. Cat despre prieteni, vina mea suprema este ca am pretentia de la ei sa fie perfecti, asa cum mi-i imaginez eu, asa cum cred ca sunt eu ca prietena. Si, de cele mai multe ori, ma amagesc, preferand sa cred ca am interpretat eu gresit atitudinea lor, ca de fapt ei sunt intr-adevar prieteni perfecti. Mai degraba amagirea, decat minciuna, mi-a pus la incercare prieteniile pana acum. Perceptia este vesnic relativa.