De la distracţie la creşterea checului

Vorbeam în seara asta la telefon cu o prietenă dragă. Şi brusc ne-am trezit discutând despre reţete şi gătitul checului. “Auzi, tu cum faci să iasă pufos?”. Şi mi-am amintit din nou de nenorocitul ăla de fir alb.

E o prietenă cu care împart atâtea amintiri încât nu ne-am putea certa niciodată. Ne-am spus prea multe şi am trecut prin prea multe. Parcă ieri stăteam amândouă într-un apartament înghesuit la Universitate, înconjurate de sticle goale de Cola, zeci de ţigări stinse în ghiveci, cu praful neşters de milenii. Ne gândeam doar pe unde mai ieşim şi mai ales dacă verdele din casolete e un tip de vegetală sau dacă s-a transformat în animal păros.

Şi nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva viaţa noastră evoluează într-un lanţ de clipe mărunte ca importanţă. Job, ieşit la restaurant, un concediu pe an şi câte o plimbare în parc. Şi desigur, gătit şi ceva curăţenie. Oare asta e tot? Chiar azi mă gândeam cum ar fi să trăiesc precum ţiganii. Fără griji, fără planuri. Să mă trezesc în fiecare dimineaţă ca într-o nouă viaţă. Să nu ştiu niciodată ce mă aşteaptă  şi să renunţ naibii să mai planific orice minut ca şi cum existenţa mea ar depinde de asta.

Cum să fac să uit de aportul prafului de copt la plăsmuirea aluatului? Sau să nu-mi mai pese de tipul de balsam de rufe de pe raft ori de cantitatea de Mr Proper din găleată. Mi-e dor de Iulia cea dezordonată, Iulia pentru care praful de sub cărţi era ultimul lucru de făcut într-o viaţă. Iulia care nu pierdea o seară stand în casă, iar dacă asta se întâmpla, avea grijă să fie plăcută, nu plictisitoare ca o zi cu ploaie măruntă. Adică nici nu te udă, nici nu te lasă să mergi liniştit.