Nu uita de tine, femeie!

Noi, femeile, suntem precum florile. Ne naştem sub formă de sâmbure, ne cresc frunzele timpuriu şi undeva pe la sfertul vieţii îmbobocim. Dar pe măsură ce ne înfloresc puii, ne ofilim încet, aproape pe nesimţite. Dacă nu avem roua dimineţii care să ne învioreze mintea, ne uscăm deşi rădăcina e vie.

Cea de mai sus a fost o introducere metaforică(hmm, cam slabă aş spune) a faptului că, doamnelor, uitaţi de voi, ce naiba… Mă uit la cei din jur şi văd că odată cu o căsnicie stabilă vine şi ofilirea femeii. Mi-am promis că niciodată n-o să mă tund scurt, niciodată n-o să mă îngraş ca o văcuţă Holstein, bună de lapte şi cam atât. Că nimănui nu-i pasă de petele ei întunecate, care lucesc drăguţ în soare.

Am văzut femei de o frumuseţe răvăşitoare, care odată cu schimbarea statutului de femeie fără griji în cel de mamă s-au transformat în gogoloaie moi şi incolore, pentru care băşinuţele cu iz de borcănel Nestle reprezintă miezul Universului, cheia evoluţiei omenirii. Trup şi minte, ambele atrofiate. Mi-aş dori ca, la prima şuviţă de păr căzută la pământ, cineva să mă tragă de mânecă. Să-mi spună: “Eşti femeie, revino-ţi! Iubeşte-ţi bobocii, dar nu uita că şi ei înfloresc strâmb dacă tu-ţi baţi joc de trupul şi de mintea ta”.

Să pun un disclaimer cum că nu am nimic cu iubirea de mamă, dedicarea pentru cel mic etc.? Eh, lasă! Am cititioare mai isteţe de atât.