Dragii mei, viaţa nu e dreaptă

Zilele trecute am depistat primul fir de păr alb. Aşa că de acum încolo am dreptul absolut de a-mi da cu părerea şi de a generaliza şi în acelaşi timp să am falsa impresie că am dreptate. Vreau să vă scriu despre un lucru de care mă lovesc aproape în fiecare zi şi începând de astăzi consider că e un adevăr absolut. Oamenii de treabă sunt trataţi cu fundul, cei aroganţi cu respect.

Ultima dată am observat-o într-o cafenea, unul din locurile în care îmi pierdeam într-o perioadă după-amiezile. Prima dată a intrat o tipă curăţică, ba chiar cochetă, zâmbind uşor. S-a aşezat la masă şi a stat. A aşteptat şi a tot aşteptat. A primit comanda târziu din partea unui chelner tare grăbit deşi locul era aproape gol. Altă zi, altă cafenea, de data asta a intrat un tip cu nasul până la cer, pufăind aere de pseudovedetă de Românica. Ce credeţi? A fost servit imediat de un chelner niţel timorat, care nu mai ştia cum să se învârtă şi cum să îl mulţumească pe acest Zeus al cârciumilor.

Eu bănuiesc că e un comportament animalic, e vorba de supremaţia celui care dă impresia de putere. De-asta tot timpul oamenii cumsecade vor avea de suferit şi vor afla după apariţia primului fir de păr alb că fericirea mai mică sau mai mare a altora nu face altceva decât să o consume pe a lor. Dacă fiecare mână întinsă e recompensată cu degetul mijlociu ridicat cu mojicie înseamnă că stăm bine. Fiecare gest al nostru declanşează reacţia inversă în celălalt. Învăţăm asta şi rămânem cu părul negru.