Trebuie să recunosc cu ocazia asta că ador reportajele. Îmi place la nebunie să le citesc, dar şi mai mult îmi place să le scriu. Să fiu oare printre singurii fani ai acestei specii publicistice? Altfel, nu înţeleg de ce unele bijuterii jurnalistice sunt ascunse undeva în josul paginii sau pot fi accesate doar dintr-o pagină separată. Chiar întrebam zilele trecute pe Twitter dacă nu ar fi fain să se promoveze mai agresiv reportajele şi am primit un feedback surprinzător de pozitiv.
Ce poate fi mai relaxant decât să citeşti poveşti de viaţă impresionante, să cunoşti tineri cu adevărat capabili ai acestei ţări, să simţi că eşti acolo, lângă copiii marginalizaţi care se zbat în mâlul sărăciei lucii, să suferi, chiar dacă doar pentru câteva minute, împreună cu ei? Şi cine ştie, poate cineva, acolo, care citeşte aceste poveşti cât se poate de adevărate, are posibilitatea şi dorinţa de a ajuta. Mai cred că mulţi dintre noi ne identificăm cu protagoniştii reportajelor sau vărsăm o lacrimă când vedem cum frumuseţile de odinioară ale ţării au ajuns maldăre de moloz. Pentru mine, reportajele sunt ca paginile unei cărţi, doar că prezintă lumea reală, în plenitudinea ei şi într-un mod plăcut consumatorului de presă.
De unde vine tendinţa asta a noastră, observaţi vă rog că mă includ, de a scormoni rahaturi inutile, de a înjura printre dinţi articole care au în centru creiere goale, suflete goale, oameni împachetaţi în plastic? De unde plăcerea masochistă de a savura scandaluri dintre cele mai groteşti, care ajunge până la a crea o relaţie de ură între noi şi oamenii din televizor, fie ei moderatori sau invitaţi? În ce moment considerăm că două fufe care îşi scot ochii cu unghiuţele roz aprins merită timpul nostru? Ce ziceţi? Facem o schimbare?
2 Comments
Iulia, noi două am mai schimbat nişte idei pe această temă, iar eu eram încă de pe atunci pe direcţia expusă de tine. Îţi aminteşti când te-am întrebat de ce nu scriu ziarele şi astfel de reportaje şi găseşti peste tot numai rahaturi sclipitoare???
M-aţi tot întrebat ce m-ar putea enerva sau revolta pe mine, ce m-ar scoate din sărite…Păi grotescul, ignoranţa, snobismul ridicat la rang înalt.
Nu pot să înţeleg de ce a ajuns ţara asta să se hrănească din absurdul, prostia şi rahatul unor persoanje absolut nule…nu ştiu şi nici nu vreau să înţeleg.
Totiuşi, tare mi-ar face plăcre să ştiu că există o speranţă pentru reportajul românesc de calitate şi pentru o schimbare de mentalitate la oameni!
Eu susţin ideea ta în totalitate…dovadă şi blogul "Ia Atitudine!", unde într-un fel sau altul asta am făcut…am încercat şi încerc mereu să schimb. oarecum, cred că e blogul care mi-a adus cea mai mare satisfacţie sufletească :).
@Lady Allia- Cred ca reportajul n-a murit si nici anchetele bine documentate. Drept dovada avem emisiunea "Romania, te iubesc!", cea mai buna de la noi, dupa parerea mea.