Încă de pe atunci vulpea era vânătorul- Herta Muller

Cartea asta mi-a lăsat un gust amar şi un iz de putrefacţie în nări. Nu pentru că ar fi scrisă prost, ci pentru că surprinde atât de bine şi atât de detaliat mizeria umană din perioada comunismului, micimea caracterelor, schizofrenia oamenilor, teama care pândeşte după orice colţ. “Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” nu este un roman ca multe altele. Stilul scriitoarei de origine română este unul diferit de ceea ce am citit eu până acum. Muller alege secvenţe din viaţa amară a personajelor sale şi le exploatează până la ultimul purice, până la ultimul miros, până ce cititorul este acolo şi simte frica, scârba şi neputinţa. Romanul o are în centru pe Adina, o profesoară, care din pricina unei blăni de vulpe obţinută cu greu este luată în vizor de crunta Securitate, în timp ce pe marginea poveştii ni se dezvăluie detalii din viaţa prietenei sale Clara, care află că Pavel, bărbatul căsătorit cu care are o relaţie, este ofiţer la Securitate. Povestea nu este una dedicată cititorilor slabi de înger, întrucât unele secvenţe sunt peste poate de dure, precum un ciocan care te loveşte în moalele capului şi nici celor care vor o lectură facilă, mai ales că orice rând aşternut pe hârtie este o nouă poveste, scoate la iveală un alt simţământ.

Citate:

“Când stai multă vreme în cafenea, frica se aşază şi ea şi aşteaptă. Şi dacă mâine vii din nou, e deja acolo unde te aşezi. E ca un păduche de frunză care ţi-a intrat în cap, nu mai scapi de el. Dacă zăboveşti prea mult acolo, se preface că e mort”

“Sticla de rachiu trece din mână în mână. Vocile se împleticesc. O seară frumoasă. Într-o ţară frumoasă. Putem să ne spânzurăm cu toţii. Este interzis să murim împreună”

P.S.- Recomand cartea celor care l-au votat pe Ceauşescu acum câteva zile, se pare că au memorie scurtă, asta ca să fiu delicată în afirmaţii.