“Mi-e frica”

Sunt cuvintele despre care se spune ca se auzeau acum mai bine de douazeci de ani. Erau spuse in causul palmei, sub sudoarea naclaioasa a fruntii si cu ochii traversati de vinisoare rosiatice, multe si dese. In camasuta mea portocalie cu snur albastru, de care eram tare mandra, le-am simtit prima data. Nu le-am auzit, doar le simteam in altii. Teama. Tacerea. Frustrarile. Si mai presus de toate, incercarea de a le ascunde. Zilele trecute le-am auzit cu adevarat la telefon si mai apoi pe viu. Frica de pierdere a serviciului si de irosire a muncii de o viata prin rostirea adevarului, prin expulzarea furiei si a dezgustului cu privire la oameni care ocupa locuri pe care chiar daca le-ar merita, modul in care au ajuns in varf nu poate imprima stema mandriei in fruntea nimanui. Am ajuns sa traiesc fiorii fricii despre care am auzit ca impovara romanii cu decenii intregi in urma. Nu ca protagonist, ci ca martor al unei societati care miroase a ruina, a vechi, poate chiar a hoit. O lume in care decrepitii zambesc ironic in fata trairilor sincere, desi inauntrul lor e doar putregai. Discursuri demagogice, pe care nici marele Caragiale nu ar sti cum sa le mai persifleze. Acum probabil ca nu ar mai starni rasul nimanui. Si peste toate astea, saracie lucie si o teama mutanta, intr-o noua forma. Lacatul rece care le inchide buzele celor care ar avea ceva de spus, si de facut, e impins cu forta pana in luciul dintilor.